Febrilitatea melancolică, regimul discreţionar al avânturilor interioare, spiritul cameleonic al observaţiei, devoalarea avatarurilor scriptice ale poemului, toate acestea şi altele se regăsesc în poezia lui Dumitru Chioaru, fără îndoială, reprezentant de seamă al optzecismului – filiera ardelenească. Opera poetică, de curând apărută, are o însemnătate aparte, întrucât demersul ei recapitulativ reconfigurează „profilul poetului timid, introvertit, molcom, sfios” (I.B. Lefter). În fond, cel al unui poet al discreţiei melancolice care nu se distanţează de fluxul energetic al realităţii, ci, dimpotrivă, îl ia în stăpânire şi încearcă să îl canalizeze în direcţia unor registre confesive care îmbină visul cu realitatea, biografia cu imaginaţia, reflecţia cu mirarea.

Cartea de faţă oferă prilejul unui bilanţ al operei sale poetice care, cu fiecare apariţie, a întărit imaginea unui poet scripturar, de-o sensibilitate nevralgică, atent la ritmurile cromatice ale naturii, la lumea înconjurătoare – o geografie a misterului şi a nuanţei, aflată la confluenţa palpabilului cu diafanul. Aşa cum cărturarul, de-a lungul vremurilor, îmbina caracterul cu erudiţia, poetul Dumitru Chioaru este întâlnit în persoana scripturarului, cel care îşi arată erudiţia în transfigurarea lumii concrete în cheie scriptică. Pentru acesta, actul poetic este învestit cu valenţe orfice, care întrunesc o serie de roluri – de la cel cathartic, de purificare a lumii din jur prin poezie, la cel extatic, de mirare sau de uimire în faţa măreţiei sau a contradicţiilor existenţei, pe care spiritul de observaţie al poetului le adună în impresii sau mărturisiri care demonstrează o certă vocaţie alegorică şi histrionică. Şi, nu în ultimul rând, de artizan al concretului, în sensul în care artefactul mundan este căutat, observat sau prelucrat conform unui plan de poetizare a sordidului existenţei în care, adesea, „ostenită-i orice sintaxă”.

Volumelor adunate în Opera poetică le este conferită o notă dominantă de ansamblu, aceea a unei disponibilităţi, când frenetice, când retractile, în direcţia descifrării lumii înconjurătoare, încărcate de potenţial epifanic. Acest lucru se simte cel mai bine în volumul de debut, Seară adolescentină (1982), în care copilul sau tânărul de altădată cucereşte lumea din jur prin puterea creaţiei, a Cuvântului „din nou începând lumea”. Tinereţea stă sub semnul vârtejurilor şi se caracterizează prin: prezenţa unui cumul de nelinişti sau nedumeriri care îi trezesc celui de atunci gustul înălţimilor, spectacolul privirii care surprinde spectacularul realităţilor zilnice, conştiinţa fluidităţii oricăror graniţe care ar separa realul de ireal sau de vis sau sfidarea blândă a oricăror oprelişti, închistări: „Aveam vârsta şi traiectoria meteorilor;/ sfidam gândirea plată poftele gastronomice/ căprioara pictată pe o piele de căprioară;/ oraşul după orele de muncă: prietenii/ în vântul chitarei prin marele parc/ pensionarii îşi ţin sufletul/ după ziar. O arenă în soare/ ca un peisaj de război:/ calul saltă se-nvârte în cerc/ arena se-nvârte –/ în vârtej cu lumea ochiul/ devoră amintirea copilului”. Majoritatea poemelor manifestă o anumită tendinţă jubilatorie, dar şi de impetuozitate declamativă a confesiunii celui în permanenţă urmărit, fie de semne crepusculare: „Cenuşa/ îmi luminează chipul/ deodată”, fie de flerul insolit, manifestat în contactul viu şi spontan cu o realitate aflată la limitele paroxistice ale imaginaţiei, chiar ale inconsistenţei, căci „doar umbrele mai amintesc de trupuri”. Un univers încărcat de simboluri sau semne ale unei deveniri de sine ce stă sub zodia mirajului, a livrescului sau a unor elemente de natură cuprinse de spasm coloristic. Gesturile, faptele, chiar şi vocile trădează dimensiunea unei imponderabilităţi a contururilor sau a trupurilor, pătrunse de-un suflu evanescent sau de-o sensibilitate febrilă care scurtcircuitează panorama onirică a mediului familial: „Tresari la vocea mamei ca-n vis/ – ceilalţi în aburi cinând –/ ridici liniştea; plescăi puţin;/ conversaţie aprinsă între părinţi; îţi strângi picioarele ţi-e urât;/ te retragi; liniştea neagră-n frunziş”. Predomină acele nelinişti interioare, care conferă o notă sapienţial-crepusculară unor observaţii de-o profunzime ontologică: „Nu cred, prietene, să rămân exilat în memorie/ chiar dacă veşnic am braţele întinse/ după un basm”, căci „memoria se pierde – în ea/ melancolic respiră un zeu”. Alternarea cromatică dintre verde şi negru proiectează un peisaj vascularizat de tumultul sau de frenezia simţurilor şi a energiilor mirabile: „Noaptea vine în oraş pe roţi./ Un trecător e lovit/ şi sângele în bătaia verde a vântului” sau „Noaptea verde./ Vezi înăuntru, miezul –/ Un fluviu de lumină verde.”

Odată cu Secolul sfârşeşte într-o duminică începe, cu adevărat şi clocotitor, aventura scriptică. Poemul, odată scris, devine un univers care tinde să substituie concretul. Toate energiile celor din jur, modul lor de a se raporta la viaţă şi la ei înşişi, ipostazele insolite ale naturii devin elemente recurente în geografia melancolic-vesperală a Poemului. Astfel, dominant pentru universul acestui volum rămâne periplul poetului prin universul labirintic al poemului, o aventură în sine, dătătoare de extaze şi de momente de fulgurantă luciditate, retopită, imediat, în pasta densă a imaginaţiei sau a reveriei. Simbolurile onirice configurează cadrul unei atmosfere în care lumea nu este altceva decât proiecţia inefabilă a unei dimensiuni pur imaginative. În primul rând, poetul face apel la memoria afectivă a maternităţii, singura în măsură ca prin bocet să îl înveţe supravieţuirea în noua existenţă dilematic-poematică: „bocet matern/ mă învaţă/ cum se poate trăi într-un poem/ cum se poate muri şi învia într-un poem”. La început a fost Poemul. Ziua creaţiei a înlesnit apariţia omenescului doar ca pretext al în-fiinţării poematice: „poemul e o copie la indigo/ după ziua creaţiei/ legea morală deasupra se înalţă/ pe scara verticală a oaselor/ şi în loc de piele cerul înstelat/ cu calea lactee/ de-a lungul şirei spinării/ tras peste trup –/ la fel de luminoase/ la fel de aproape de noaptea primordială/ cuvântul trup imprimă şi/ trupul cuvânt”. Învierea în Poem e posibilă doar în momentul distanţării de trecut: ,,Pune-ţi între paranteze viaţa trecută! Mă sfătuia/ îngerul pe jumătate căzut”. Osteneala cuvintelor proiectează limita semnificaţiilor acestora, pragul unei exprimări de sine atinse de epuizare şi de suflu rătăcitor. De aceea, salvarea vine, în ritmuri psalmice, dintr-un paradis scriptic în care metafora paginii albe anunţă resurecţia orfică a omenirii: „Doamne al cuvintelor ostenite/ (de poezie?)/ primeşte-ne într-o bibliotecă înverzind/ şi-a ta să fie slava/ cuprinde-ne capul între palmele tale/ ca două pagini albe în timp/ ce lumina/ dă umbrelor noastre/ ceva din memoria ei”.

În Viaţa şi opiniile profesorului Mouse (2004), poemele devin scene din oraşul-vitraliu, evocări sau reconstituiri ale unui Sibiu atemporal. Loc tainic sau damnat, unde umbrele trecutului însoţesc paşii celor întârziaţi în miezul de păcură al nopţii care conferă arhitectura coşmarescă a burgului. Fantasmele memoriei individuale le întâmpină pe cele ale memoriei citadine pretutindeni, acolo unde locurile sau prezenţele imprimă o notă aparte fiecărei străzi sau clădiri cu o certă încărcătură simbolică. Piaţa Aurarilor, Podul Minciunilor, Cisnădioara, Muzeul Satului, Biblioteca Astra sau Biserica din Groapă devin toposuri afective, transpuse într-un epos alegoric, în care observaţia socială se îmbină cu cea poetică. Sibiul, desprins din concretul cotidian, se transformă într-un spaţiu al confluenţei dintre basm şi legendă, dintre evocare jurnalieră şi radiografie a memoriei: ,,lumea s-a schimbat pe nesimţite/ doar ochii oraşului rămân/ mereu deschişi/ ca nişte găuri negre în memorie”. Impresionismului acesta mnemonic îi corespunde, mai târziu, o atitudine civică, care dezvăluie solidaritatea cu transformările prin care societatea românească a trecut la începutul bulversant al anilor nouăzeci. Între manifestări acide ale spiritului de frondă şi amarul resemnării, dar nicidecum al epuizării spirituale, pendulează universul unor poeme ca Elegii Carpatine sau Elegii Euxine. Sentimentul unei oarecare statornicii este dat de comunitatea de memorie şi de sentiment, vorba lui Weber, dintre provinciile istorice: „peste vârfuri de munţi se arcuia/ ca un curcubeu tricolor/ invincibilul steag al unirii/ dintre nordul şi sudul/ acestui neam românesc –/ acum ştiu că lecţia de istorie/ şi lecţia de geografie se întâlnesc/ ca nişte vase comunicante/ în palma patriei mele”.

Câteva inedite constituie Addenda acestui volum. Melancoliile unui bătrân cărturar reflectă, înainte de toate, faptul că „veacul a înaintat!” şi „cât de repede Poesie/ te-ai demodat –/ iar eu ca inorogul am albit”. Predispoziţia melancolică a unor astfel de constatări sau resemnări contrastează cu evenimentele recente, cum ar fi pandemia de Covid. Sunt, astfel, generate impresii puternice, redate prin predominanţa unui negru thanatic care acoperă totul, în mod anihilant, accentuând pretutindeni simfonia morbidului: „Aer negru al zorilor peste oraş/ stau închis în casă/ cu gânduri la fel de negre/ picurate din imaginile funeste/ repetate la televizor –/ aer negru al zorilor depus în plămâni/ un virus din răsărit/ îşi caută acolo culcuş”. Aceste poeme sunt scrise într-un registru în care apare notaţia tranzitivă şi lucidă a noilor realităţi tot mai lipsite de luciditate. Aceste lucruri sporesc şi mai mult tensiunea confesiunii mai ales atunci când este amplificată o incertitudine referitoare la actul scriptic aflat în contrast cu imaginea sa din primele volume. De data aceasta, în lumina noilor realităţi tot mai dezbinate, poetul cultivă, cu luciditate şi uimire continuă, un anumit decepţionism interogativ vizavi de înstrăinarea tot mai acută a lumii faţă de poezie: „am fost poet? Mai sunt?/ nescrise foile îngălbenesc pe masă/ cerneala a împietrit în călimară/ iar eu sunt numai numele la care/ răspund dând din cap –/ Rimbaud, oare totu-i pierdut/ când din vioară rămâne doar lemnul?”.

O poezie vie, care oglindeşte, cu fiecare volum, parcurgerea, în paralel, a vârstelor poetice şi a celor biologice, dar şi schimbarea de perspectivă sau de optică a resemnării în cadrul unei societăţi de-a dreptul isterice.